Marathon Piatra Craiului 1 Octombrie 2011

Publicat de Monica marți, 4 octombrie 2011 comentarii (2)


La unul dintre cele mai frumoase maratone de la noi din tara, am participat sambata care a trecut: eu, Gabi, Nutu,  Razvi, Diana, Anca,  si  Claudia.
Am avut parte si de o echipa de sustinatori profesionisti : Eugen, Dana, sora Claudiei-Alexandra, Sandu si echipa lui. Am fost foarte multumiti de prestatia lorJ si le multumim pentru incurajari dar si pentru pozele frumoase.
La mine concursul incepe de cum inspir aerul de Zarnesti. Simptomele:  fluturasi in stomac, repeziciune psihomotorie si  verbala, lipsa de astampar. E ceva incurabil si repetitiv la fiecare competitie, insa la MPC mai accentuat ca oricand. E grav domnule Dr.?
Imi vine sa zburd fara sa ma mai gandesc la risipa de energie, imi iau numarul de concurs. 19, imi place. Abia astept sa fie dimineata.
Inainte de start savuram cafeaua magnifica facuta de Dana si pornim spre start. Atmosfera faina, echipa zambareata, ne intalnim si cu Cipi. Facem check-in-ul si ne pregatim sa decolam spre crestele spectaculoase ale Pietrei Craiului.
Se da startul, “calutii” isi tureaza tare de tot motoarele, eu o iau incetisor cu planuri mari in a deprinde arta fotografiei  in timpul celui mai aspru maraton din tara. 

Cateva fragmente din arta mea:
O ajung pe Ancuta pe urcare, numai bun motiv sa ne pitziponcim impreuna, aparatul meu cel roz e grozav de incantat de sedintele noastre foto colective ;)).
Din pacate pe Gabi il doare genunchiul, si nu vrea sa forteze, asa ca ne propunem sa terminam maratonul impreuna.
Se pare ca va trebui sa maresc pasul…. Imi e greu sa accept esecul de la Eco Explora, asa ca voi considera MPC un fel de concurs de echipa. Imi da motivatia necesara sa fiu un bun coechipier, sau sa incerc sa fiu.
Ar fi fost greu sa ma tin dupa Gabi, daca nu imi dadea un ragaz de cateva secunde dupa excesul de gafaieli de pe urcare, sau daca nu-mi dadea magneziul lui ca sa-l inlocuiesc cu cel pe care l-am pierdut eu.
Urcarea pana in sa este sustinuta, si cand ajung pe creasta sunt déjà in modul de energie econom, imi e greu sa fac poze…Coborarea pe corzi o fac mai involuntar mai spectaculoasa cu cateva giumbuslucuri. Trec cu bine de portiunea cu corzi, si alerg atent pe grohotis avandu-l pe Gabi in vizor. Am carcei in talpa, pe gamba, mai apoi pe pulpa…imi vine sa imi bag picioru asta plin de carcei, si imi iau o pauza cat cotrobai dupa magneziu. Dupa ce il gasesc il pierd. Dar are si actiunea mea rostul ei…mi-am tras putin sufletul.
La vreo jumatate de ora dupa ce beau magneziul primit, ma lasa carcelul ala enervant din talpa.

 Parca nu se mai termina portiunea asta de urcat si coborat…

Il intalnim pe Sandu, zambim frumos pentru impresie artistica si coboram cu elan, eu cu gandul la supica din Plaiul Foii.
Nu pierdem timpul, in incercarea de a-l intrece pe mosul cu barba alba, nu reusim ce ne-am propus decat mai tarziu putin, spre urcarea spre Diana. Momente de decompensare spre urcarea spe Diana, ma plang de crampe, imi spun of-ul dupa care imi reintru in ritm. Un bucurestean (remarc proveninenta lui dupa diminutive) imi sta tot timpul cu nasul in cur pe urcare si ma enerveaza ca guita intr-una si vorbeste prostii… Se straduieste si reuseste sa treaca in fata mea, dupa care incetineste si merge ca un bosorog, ma tine aproape pe loc. Gabi ia avans, si eu ma stradui sa depasesc vorbaretul ce se crede competitiv si tare bun. Nu ma lasa sa-l intrec, mai si face glume pe seama asta. Il presez pana cedeaza, si la tot fairply-ul aratat concluzia e numai una: Unii barbati sunt atat de complexati…si da, merita sa fi femeie din cand in cand!
Alergam in ritm foarte bun portiunea de coborare, si vedem in zare Zarnestiul si turla bisericii. Imi aduc foarte bine aminte si bucuria pe care o aveam anul trecut pe aceasta portiune. Ma coplesesc emotiile, mi se face pielea de gaina, imi place senzatia ca stiu ca emotiile mele sunt intr-un crescendo pana la momentul finishului.
La vale pasul se intinde mecanic, pot mentine ritmul cu toate ca asa de bine mi-ar fi daca as face o pauza…Primim incurajari de la cunoscuti si necunoscuti….

Photo By Eugen

Intram pe sosea. Stiu ca nu mai avem mult. Ma stradui sa alerg dar asa de rigid ma misc, pur si simplu nu mai pot….Zarnestenii astia fierb tuica, se simt aburii de alcool in aer. Daca tot am dat cu nasul de combustibil  incerc sa mai alerg….reusesc vreo 15 pasi….incetinesc…..De pe margine cineva spune ca mai sunt vreo 400 de metrii. O tura de stadion, cea mai lunga tura…. de plimbare. Ultimul colt inainte de finish e populat cu sustinatori galagiosi, si de ochii lor si de dragul pozelor fac un ultim efort, si cu pasi intinsi in alergare usoara trecem prin poarta de finish. 7:19:56!
Cu 6 minute mai bine decat anul trecut, rezultat al sprijinului lui Gabitzu. Ma declar multumita, si cu acest concurs se incheie sezonul competitional 2011.


Pana la anul o sa-mi fie tare dor…



TOP

Maraton Ciucas 2011 (2-4 septembrie)

Publicat de Monica vineri, 9 septembrie 2011 comentarii (2)

Echipa: Gabi , Moni, Razvi & Dana, Nutu, Diana V., Anca.
Motivatie: Traseul de semimaraton l-am vazut anul trecut, mi-a placut, insa am avut un regret ca am batut atata drum si n-am urcat pe varful Ciucas. Anul asta vreau la maraton! Asa m-am motivat  pana la momentul startului…



Obiective: N-am prea ajuns eu la antrenamente, dar ca de altfel ca la oricare concurs,  am eu obiectivele mele…Realiste!   Printre acestea :
1.       sa savurez  cubulete de zahar in punctele de revitalizare, fara graba si fara stress;
2.       sa admir peisajul;
3.       sa ajung la finish.
Discutia cu Diana in drum spre Cheia, m-a convins  sa renunt la obiectivul nr 1, iar obiectivului nr 2 ii voi dedica oricum suficient timp printe gafaieli. Alerg de data asta si fara betele de trekking.
Imi realiniez astfel obiectivele: Sa-mi iau medalia de finisher cat mai repede posibil.
10, 9, 8,…..3, 2, 1, START!
Ma zburlesc de emotii, la fiecare start (si finish) am pielea de gaina, iar cand ii vad pe “calutii” astia din jurul meu cum galopeaza, ma ia un entuziasm teribil….Cum dau de primul urcus, imi trece.
Pe urcarea comuna cu semimaratonul  merg in pas grabit cu Anca, sorb un pahar cu apa la primul punct de revitalizare de la km 4, si imi fac calculul ca jumatatea de litru de apa cu care am plecat in camelback imi va ajunge pana la km 14.  La Km 8,5 nu e apa pregatita in pahare, n-am timp sa savurez nimic, doar rontai din viteza un cubulet de zahar si cateva felii de mar. Pe urcarea de dupa gard déjà epuizez apa. Alerg pe drumul forestier gandindu-ma sa imi umplu camelback -ul in punctual urmator de revitalizare….pe drum spre CP3 ii incurajez pe cunoscutii care se intorc déjà de la CP3. Din zambetele lor ma incarc cu energie.  La km 14 vreau sa imi umplu rezervorul, insa surpriza neplacuta…nu mai au apa in punctual de revitalizare…debia primesc o jumatate de pahar de isotonic…..Imi sta in gat…. Mai cer un pahar…si mi se raspunde ca toti cei care stau la rand asteapta un strop de apa ….evaluez repede situatia si ma decid ca jumatatea aceea de litru care mai era pe fundul bidonului nu va ajunge decat pentru 3-4 persoane, asa ca plec….
Nu voi avea ce bea, merg resemnata  cu gandul pe drumul forestier….nu mai am nici chef de alergat, mai ca imi vine sa plang de ciuda, ca mi-as fi luat mai multa apa…. Si de aici o intreaga drama, in viziunea mea. E de la atata lucru parca nu-mi vine sa renunt. Devine un concurs extrem, un adevarat test de supravietuire :))
  Gasesc un firicel de apa si  sorb dintr-o baltoca cativa stropi. La cativa metrii distanta gasesc si CP4 si descopar fiecare inghititura ca pe un premiu special si bine meritat. Ce bine ar fi fost sa fie numerotati kilometrii, ….m-ar fi scutit de plecaciuni pe carare.
La km 27 in punctul de revitalizare …iar neaprovizionat si fara apa…ma entuziasmez cand vad “greucenii “ cum alearga déjà la vale intocandu-se de pe Ciucas. Acum imi dau seama cat de folositoare mi-ar fi fost betele. Ma tin muschii pe urcare….nu mai am apa….
Ajung pe Ciucas admir putin din mers imprejurimile si rotunjimile rocilor… Superb peisaj! Nu stau mult ca imi e sete…
Dupa 4ore si 50 de minute de la start ajung si eu pe Ciucas. Coborarea de pe Ciucas imi ia cam mult…fac o plimbare, ca de alergat nu mai poate fi vorba !nu ma mai prea asculta picioarele….
In punctul de realimentare, imi e foame si gloesc bananele din farfurie. Printre inghitituri observ o fata, care tocmai pleaca din punctul de control, insa eu n-am terminat de mestecat. Ma gandesc ca in tot concursul nu mi-am pus nici un obiectiv in raport cu concurenta. Mi se ridica antenele si ma gandesc ca mi-ar creste putin moralul daca as intrece si eu ceva mai de categoria mea.
Plec din punctul de realimentare foarte pregatita mental insa… nu-mi place deloc drumul forestier, e prea abrupt si aerul e supraintoxicat de esapamentele galagioaselor ATV-uri. Nu pot sa alerg pe el. Concurenta o ia la vale…si se desprinde din raza mea vizuala….nu mai cred sa o ajung.  Portiunea de dupa traversarea rauletului si pana la ultimul punct de revitalizare o parcurg singura, nu vad pe nimeni nici in fata nici in spate. Mai apar din cand in cand in fata mea grupuri de turisti. Pe cei care merg in acelasi sens de mers, ma ambitionez sa ii depasesc simuland conditii de concurs Jhi hi, alerg usor insa ma cam plictisesc ce-i drept….deabia astept sa ajung …. Am timp sa ma gandesc si sa ma bucur in felul meu, ca fiind tot timpul ultima din grup care ajung, au sa ma astepte cu totii la sosire.
Ajung la ultimul punct de revitalizare si control, nu mai pierd timpul, stiu de anul trecut prea bine traseul pe bulina albastra, imi propun sa alerg pana la finish. Cu vreo 3 km inainte de finish am primele crampe musculare… nu am mai experimentat asa ceva. Beau  un tub de magneziu lichid, in 2 minute sunt déjà in picioare si incep sa  merg usor, ma uit putin la ceas si ma ambitionez sa termin sub 7 ore. 
Ma zburlesc iar de emotii la gandul ca sunt atat de aproape de finish….valul emotiilor ma trece pe sub pod si nu ma pot opune, incep sa alerg. Vad un fotograf pe panta din fata mea. Nu,  nu ma opresc, doar asa pot da si eu bine in poza.
Prind viteza mare la voborarea de pe panta de sosea si nu mai incetinesc pana la poza de finish.

Primesc de la sustinatori  imbratisari calduroase, ce ma bucura mai mult decat medalia care atarna la gatul meu. Sunt bucuroasa ca sunt toti acolo sa ma sustina: Gabi, Nutu, Cipri, Razvi, Dana, Diana,  Miha, Anca….







Rezultate-semimaraton

  • Icma Ion,
 Alternative Timisoara                02:37:27

  • Balaceanu Anca, Alternative Timisoara    
03:30:23

  • Giucoane Mihaela,
C.S. DHS Tibiscus      05:00:04


Rezultate-maraton

  • Vasiac Diana-Maria,
Alternative Timisoara    05:46:55

  • Onita Ciprian,
Prusik                                            05:52:23

  • Gheorghiu Gabriel,
Alternative Timisoara      06:14:50

  • Farkas Razvan,
Alternative Timisoara          06:33:29

  • Antal Monica,
Alternative Timisoara             06:47:05

Felicitari tuturor!

TOP

Introducere in povestea turei noastre in Tanzania

Publicat de Monica miercuri, 3 august 2011 comentarii (1)

Plecam in 12 iulie din Timisoara cu tricourile noastre personalizate “Kilimanjaro expedition 2011” , fiecare membru al echipei avand numele inscriptionat pe maneca dreapta: Cipri, Gabi, Moni, iar pe maneca stanga emblema clubului AlternativeTm.
Multumiri lui Razvi pentru tricouri

Ce ne-am propus?
Avea sa fie o “expeditie” mai ampla in Tanzania, o adevarata aventura, intrucat ne-am propus nu doar sa ajungem pe cel mai inalt punct din Africa, Uhuru Peak (5895m) in doar 5 zile pe ruta Marangu, ci si sa cunoastem o particica din Tanzania,  vizitand fugitiv 3 orase importante ale acestei tari, precum si insula Zanzibar, unde sa trandavim 5 zile.
Si desigur sa ne intoarcem acasa…teferi si plini de energie.
Ce am reusit?
Per total, ca echipa am reusit sa finalizam tot ceea ce am stabilit, poate nu intocmai in parametrii planificati. Unele intamplari ne-au ingreunat urcusul la nivel de echipa, altele le-am resimtit fiecare in diferite intensitati. Poate ne-au modificat temporar starea de spirit, si poate ne-au pus la incercare in anumite momente determinarea.
Consider ca important este ca am reusit toti sa ajungem la 5895m, acolo unde ne-am dorit atat de mult sa ajungem. Kilimanjaro chiar daca este un munte foarte comercial si nu presupune dificultati din punct de vedere tehnic, nu trebuie subestimat. Mi-am propus ca pe munte sa nu ma tot plang si sa imi demoralizez echipa, insa acum pot sa recunosc ca a fost cel mai greu urcus din viata mea.
“Antrenamentele in papusoi ” si maratoanele montane, nu aveau sa ma pregateasca si nici sa imi dea o mica idee asupra dificultatii ascensiunii la altitudine.  A fost prima mea experienta la altitudine, si nu am reactionat prea bine. La 4700m mi-am pierdut complet pofta de mancare, de la 5500 de m durerea de cap s-a agravat, si apoi am resimtit pe pielea mea toate simptomele raului de altitudine despre care doar am citit: greata, ameteli, dificultati in respiratie, coordonare greoaie. Diferenta de nivel de 4095m , de la portile parcului (circa 1800m) si pana pe Uhuru (la 5895m) am parcurs-o in mai putin de 3 zile, timp insuficient pentru aclimatizare.  In alte cuvinte, am terminat cu bine un ultramaraton, cu oxigen redus….

TOP

Drumul la dus

Publicat de Monica comentarii (0)


Itinerariul nostru: 12 iulie, ne imbarcam cu Wizz pe Timisoara-Fiumicino (13:10 - 13:55), iesim din aeroport si dupa cateva bajbaieli in cautarea oficiului de bilete, prindem primul bus ce ne duce la plaja din Ostia. 
Hidratare si relaxare. Un rand de beri si un strat de bronz in asteptarea urmatorului zbor.



Si binenteles nutritia, foarte importanta pentru succesul echipei!
Dupa miezul noptii, 13 iulie ne facem check-in-ul bagajelor pana la destinatia finala si ne imbarcam linistiti pe Ethiopian Airlines, ruta Fiumicino – Addis Ababa (00:55 07:50), urmat de un alt zbor Ethiopian Airlines, de la Addis Ababa-Kilimanjaro (10:20 12:35).

Fericiti si entuziasti . Primii pasi pe aeroportul din Kilimanjaro.

Poza de mai sus este una  ce ne reflecta buna dispozitie in momentul aterizarii. In cateva minute,in incinta aeroportului totul avea sa se schimbe, cand aflam ca bagajul meu nu sosise.  Dupa doua ore de freamat in intocmirea formalitatilor de pierdere a bagajului, suntem consolati si luati in primire de cei de la agentia Zara Tours. Se vor ocupa ei de recuperarea bagajului meu. Putinul optimism care il mai pastram vis-à-vis de plecarea pe munte in urmatoarea dimineata, se datora colegilor de echipa care  m-au sprijinit moral  sa trec prin acest moment, si le multumesc ca m-au suportat.

M-am temut si inainte de plecare, de pierderea bagajului, intrucat lucrand la o companie aeriana, stiu ca si bagajele se mai si pierd pe drum din cand in cand, sau nu incap in cala, dar in principal  sosesc cu urmatorul zbor.  Cu informatia aceasta m-am consolat cum am putut de bine in noaptea dinaintea urcarii pe Kilimanjaro, sperand ca bagajul sa soseasca in timp util ….
Primele  impresii despre ceea ce reprezinta “urban” in contextul Tanzanian:
Moshi   - Punct de plecare pentru multe din expeditiile pe Kili, un oras saracacios, prafuit si murdar,  in care dainuie un haos tipic tanzanian, la fel ca si in celelalte orase, cu un comert stradal dezvoltat care iti intrerupe orice apetit pentru cumparaturi, si pentru exemplificare…. In drumul dinspre aeroport spre locul nostru de cazare din Moshi, din masina observam piata,  si ajunge sa proiectez acum un fascicol ingust dintr-o imagine pe care am inregistrat-o involuntar pe retina: Intr-un metru patrat acelasi negustor vinde la nivelul solului, in norul de praf ce completeaza decorul, urmatoarele articole: blana de animal, porumb fiert, baterii (dar nu sigilate) si cateva perechi de papuci de guma. Si pentru ca nu am putut rezista tentatiei,  dupa intoarecerea de pe munte am facut si shopping… (despre aceasta tentativa, mai pe larg in  “Experiente tanzaniene”).














Instantanee din Moshi, in drumul nostru spre hotel

Springland Hotel in Moshi - Pe drum ne gandeam déjà in ce loc mizer vom fi cazati. Dupa ce trecem prin Moshi, si ajungem undeva in periferie unde concentratia de praf si ariditatea este parca si mai accentuata, mergem in paralel cu niste ziduri inalte de vreo 6-7 metrii, cu sarma electrificata, si dupa cateva minute, ne oprim in fata unei usi metalice unde strajeri inarmati cu pusti deschid usile inalte. Minibusul intra inauntru…  ne izbeste un contrast extrem cu lumea exterioara: o oaza de verdeata, palmieri, fantani arteziene. Mi-am dat repede seama ca intrasem intr-o fortareata, un mediu artificial creat pentru comfortul si siguranta turistului .
 
Springland, o bula de siguranta

Inventar si framantari inainte de plecare
Ajunsa in camera de hotel, mi-am facut rapid inventarul: tot ceea ce aveam in bagajul de mana ca echipament pentru a urca pe acoperisul Africii: o lanterna si ochelari de soare. De la Gabi primesc un tricou, de la Cipi niste ciorapi si un polar, am pe mine niste pantaloni lejeri numai buni de trekking si sandalele mele Teva supercomfortabile. Grozav! Ma consolam déjà cu gandul ca daca rabd putin la frig am cu ce ma plimba macar primii 3000 de metrii. Pana la sedinta tehnica  stau cu un nod in gat, gandindu-ma ca varful unde planificam sa ajung in ultimele 6 luni, va fi in aceste conditii impracticabil.  Apoi aflu ca exista posibilitatea de a inchiria ceva echipament din magazia hotelului. Dupa ce ni se desemneaza ghidul Justin (sau Jastine), mergem la depozit pentru a vedea ce mai pot gasi. In magazie mai erau si alti turisti cu bagaje pierdute, in aceeasi situatie ca mine, parca ma mai linisteste gandul (Capra vecinului, firar!).  Niste toale ponosite, le arunc intr-un sac, nici nu mai conteaza,  pun mana pe ce apuc de frica sa nu raman si fara aceste echipamente, gasesc si geaca si pantaloni cu gtx, si intr-un final aleg cea mai stralucita pereche de bocanci. Sunt aproape de numarul meu, insa au o denivelare la calcai, si de fiecare data cand pasesc, mai ales in panta, par a fi suferind de flatulenta (fac haz de necaz la inceput, devine insa enrervant pe parcurs). Am aproape tot  ce-mi trebuie. Justin imi inchiriaza sac de dormit, izmene, caciula  si bete de trekking. Imi fac o idée despre cum voi arata in poze: boschetar montan, dar cu echipament in regula.

TOP

Kilimanjaro 2011 - spre acoperisul continetului african

Publicat de Monica comentarii (0)

Dupa o noapte in suspans, nedormita, deoarece exista totusi posibilitatea ca bagajul meu sa soseasca cu zborul ce ateriza la 2.00 a.m, ma simt suficient de fresh  incat sa incep aventura vietii mele…in hainele inchiriate/imprumutate.


Ascensiunea:
Iesim cu microbuzul pe portile fortaretiei in care eram cazati, si in 14 iulie in jur de ora 10:00, intram in parc pe portile rutei Marangu (84 km).




Semnam pe rand condica la intrarea in Parcul National Kilimanjaro









Ziua 1: de la portile parcului, Marangu Gate(1800 m) la Mandara Hut (2720 m), dif. nivel: +920 m

O plimbare lejera prin padurea tropicala,  vegetatie deasa si  interesanta. Ni se tot repeta “Pole, Pole” si  ne conformam ritmului pentru a nu-l solicita prea tare pe Justin.

Un ritm plictisitor pana si pentru mine, incep sa casc, noroc ca observam printe copaci primele maimute de pe continental African, si mai animam atmosfera.

 



Flora.
Diversitate mare, multe culori…



Din prima zi, ne acomodam cu intrebarea care devine laitmotivul calatoriei tanzaniene “Are you OK?” .
-Yessssss!





Facem un popas pentru a rontai cate ceva, ne pazim bine mancarea cand observam ditamai corbii.






Nu fura ca in codru romanesc, ci mai grav: ca in padurea tropical tanzaniana!









Intalnim pentru prima data in drumul nostru porterii:  sunt ca niste furnici.


Slabi si echipati cu zdrente

Conversand cu  ghidul nostru aflam cate ceva despre Tanzania, un sistem al carei reguli dure sunt necunoscute pentru noi pana in acel moment.
Intrebam despre sistemul de asigurare medicala in Tanzania. Ne socheaza cand aflam ca el este inexistent. Credem ca Justin nu intelege intrebarea, asa ca reformulez:
- “Daca un tanzanian este muscat de un sarpe veninos si nu are bani  de vaccin…ce face ? Moare?
Justin, senin: -Yesss!”
Mi se zburleste tot parul pe mine, cand imi dau seama ce putin inseamna viata unui om intr-o asemenea tara.

Tot din discutiile cu el aflam ca Tanzania nu detine nici un elicopter. In cazul operatiunilor de salvare de pe Kilimanjaro, elicopetrul vine tocmai din Kenya. Daca ai nevoie de el, pretul vietii tale (Helicopter Rescuee fee) este de 10.000 de euro.

Dupa 8 km de la plecare ajungem la Mandara Huts, primul punct in care vom innopta.




Dorm foarte bine si adanc la altitudinea asta.

Spre seara, inainte de a ne cuibari in saci,  facem o plimbare de aclimatizare, pana la craterul Maundi.

Gabi,  aclimatizandu-si barba


Ziua 2: de la Mandara Hut (2720m)  la  Horombo Hut (3720m), dif. nivel: +1000m


Dupa ce trecem de craterul Maundi, peisajul se schimba si intram in zona numita moorland.  Dispar copacii, care sunt inlocuiti de plante mai joase si arbusti. Dupa 2-3 ore de la Mandara, observam pe traseu extraterestrele Lobelia si  giganticele plante Senecia Kilimanjari.

Ajungem la Horombo, parcurgand in aceasta zi 12 km.   Facem o plimbare de aclimatizare de aproximativ o ora pana la Zebra rocks.

 In urcarea spre Zebra rocks, ma resimt, sunt putin ametita  insa am o senzatie de bine. E ca si cum as fi baut o bere.

 3720 m, suntem deasupra norilor,  si avem parte de un apus spectaculos, si o vedere fascinanta asupra muntelui Mawenzi, a carui umbra aluneca spre patura de nori din zare.

Dupa cina, o runda de somn, pentru ca dimineata devreme plecam spre Kibo. Adorm greu. Poate pentru ca incep sa ma resimt de la altitudine. Nu am parte de un somn prea calitativ insa ca repaos  cantitativ, 7 ore imi sunt de ajuns.


Ziua 3: de la Horombo Hut (3720m) la Kibo Hut (4703m), dif nivel: +983m

O zi lunga. Plecam dimineata devreme din tabara. Intram in zona desertului alpin, dupa doar o jumatate de ora de la Horombo  lasam in urma ultimele zone de vegetatie. De aici, drumul este lat, prafuit, si cu o inclinatie lina dar constanta. Spre surprinderea noastra la aceasta altitudine, drumul este practicabil si cu jeepanul.



Nu mie greu, dar constat ca gafai dupa orice conversatie ce presupune mai mult de 3 replici.





Lasam in urma stancosul Mawenzi care se ridica pana la 5149m si dupa un drum de 12 km ajungem la Kibo  (4700m)







Aici avem parte de un carbo-loading pe cinste, insa nu imi este prea foame si ma lupt din greu cu niste spaghete. Ceaiul cald, cu laptic si zahar imi pica cel mai bine. Am dureri de cap destul de severe, beau un Aulin, si in timp ce baietii fac o tura de aclimatizare, eu trag pe dreapta mai bine de jumatate de ora. Recuperez orele de somn de noaptea trecuta. Ma trezesc, mai am o durere de cap dar e suportabila…fac si eu o tura de recunoastere in perimetrul taberei, urc cu Gabi cam 100 de metrii, si cand ajung din nou in cabana,  ma simt mult mai bine… asa ca mai dorm bustean vreo 2 ore jumate.
La ora 11:00 ne trezim sa cinam, intrucat la ora 12:00 incepem ascensiunea.
Port in rucsac o scrisoare de la mama, pe care mi-a dat-o la plecare cu mentiunea “sa o citesc atunci cand imi va fi mai greu”. Intrucat ma simt obosita, si stiu ca tocmai acum va urma cea mai grea portiune a traseului, decid sa o deschid. Ma motiveaza, si imi tine mintea ocupata pe parcursul urcusului care urmeaza.

Ziua 4: de la Kibo (4703m) la Uhuru (5895m) si apoi coborare la Horombo , dif nivel: +1192m , -2175m

E trecut de miezul noptii, ii frig. Incepem un urcus despre care nu imi aduc aminte foarte multe, poate pentru ca era bezna. Rezum cele 7 ore de urcus astfel: greata, durere de cap, ameteala. Respiram greu, si oftam des. Cuvantam doar daca era necesar, 2 raspunsuri monosilabice. Dupa 5500, imi propuneam o pauza la fiecare 10 pasi. Cateodata imi numaram pasii si nu ajungeam la 10. Imi era foarte frig, ma dureau degetele de la picioare.
M-a ajutat Gabi  cu descaltatu si cu niste “foot warmers”, care nu stiu daca m-au ajutat cu cresterea temperaturii  la urcare, mai mult moral. Le-am simtit incalzindu-se vreo 6 ore mai tarziu, doar pe coborare... Pe langa ca respir cu greutate, starea de greata mi se accentueaza cand ajung la 5681m la Gilman’s point, de unde mai aveam pana pe varf circa 2 ore si doar cateva urcari si coborari domoale pe marginea prapastioasa a craterului vulcanic.
Ghidul nostru se oferise in repetate randuri sa imi care rucsacul, insa berbercul din mine se impotriveste. Intr-un final, cand aveam ganduri indoielnice cu privire la rezerva de energie pe care o mai am pentru retur…il las sa ma ajute.  Echilibrul meu e cam fragil la aceasta altitudine, vad aceeasi stare si la Gabi si la Cipi. Se crapa de ziua, fac un efort mare sa imi bag mana in buzunar dupa aparatul foto.

Un soi de lene si somnolenta ma cuprinde in contemplarea rasaritului.

Bag aparatul inapoi cu aceeasi greutate, si imi doresc sa ajung repede pe varf, iar gandul imediat urmator: sa cobor cat mai repede.

Aglomeratie mare la Stella point, locul unde se intalnesc mai multe trasee,  observ mai multi oameni la fel de in reluare ca si mine, intru in depasire gandindu-ma sa ma pozez pe Uhuru inaintea lor si sa scurtez timpul la altitudine. Incerc sa ma tin dupa Gabi, insa la un moment dat starea de greata mi se exteriorizeaza….si cu parere de rau, ofer o prestatie chiar in fata grupului pe care l-am depasit.  Apoi, ma simt inzecit mai bine, sunt mai vioaie, ma bucur de peisaje, de ramasitele ghetarilor….

Deja vad tablitele pe care le-am vazut anterior doar in poze,  Uhuru 5895, am reusit!


Mai cateva minute publicitare si incepem coborarea. Aglomeratie mare, trebuie sa stam la rand ….

Poze multe pentru sponsori, pentru prieteni,  pentru cei dragi de acasa.
Coboram, e din ce in ce mai bine, ajungem la Kibo, facem un mic popas, suntem cu totii obositi, chiar reusim sa adormim 2 ore, dupa care coboram catre Horombo, unde urma sa dormim ultima noapte din expeditia noastra pe Kilimanjaro.

Ziua 5: de la Horombo (3720m) la Marangu Gate (1800m), dif niv: -1920
122 de ani mai tarziu, pe urmele lui Hans Meyer, primul explorator european pe Kilimanjaro

Plecam dis de dimineata de la Horombo si in aceeasi zi, coboram pana la portile parcului. Coborarea e usoara, ca la orice maraton e singura portiune unde imi place viteza, trecem prin toate etajele de vegetatie in aceeasi zi. In tot acest timp ne planificam marea evadare din Moshi catre Zanzibar cu busul, pe cont propriu, incercand sa dejucam planurile ghidului si asistentului de ghid in a-si maximiza profiturile. 19 iulie, miezul zilei ieseam de pe portile parcului unde primim si diplomele de summit, si incheieam cu success  astfel "expeditia" noastra pe Kilimanjaro.

La iesire dorim sa cumparam suveniruri, insa Justin insista ca nu avem timp, si ne promite ca ne insoteste in oras, unde totul este mai “ieftin”.  

Dupa ce urcam in masina, suntem nevoiti sa mai asteptam, deoarece dintre toate bagajele, doar bagajul meu nu sosise. Primul gand: Not again, din acelasi film!, apoi ma gandesc ca de fapt nu prea aveam mare lucru in geanta, si chiar daca porterul fugise cu ea, sa fie sanatos, ca doar erau lucrurile inchiriate.

Am fost noi prea iuti pe coborare, soseste si saracul porter dupa circa 10 minute. Asa ca plecam cu gandul impacat spre hotel.

TOP

Abonați-vă la: Postări (Atom)